Description
Informaţii generale – Ag HBs (screening)
Virusul hepatitei B este o particulă alcătuită dintr-un înveliş şi un nucleu; genomul său conţine un ADN circular, parţial dublu-catenar.
Virusul se transmite parenteral, prin sânge infectat sau contact intim. Perioada de incubaţie a bolii este în medie 70 zile (40-160 zile)1.
Antigenul de suprafaţă al virusului hepatitei B (AgHBs) este un component al învelişului extern al virionului B. Persoanele infectate prezintă în sânge, pe lângă particulele virale infectante, şi alte particule mai mici, neinfecţioase care conţin de asemenea AgHBs. Determinantul antigenic împotriva căruia se declanşează răspunsul imun este comun tuturor particulelor de AgHBs3.
Detectarea AgHBs în ser indică prezenţa infecţiei cu virusul hepatitei B. AgHBs este primul marker imunologic al infecţiei, fiind prezent în ser cu câteva săptămâni înainte de debutul clinic al bolii (al icterului). AgHBs rămâne detectabil o perioadă de 1-4 luni în cursul unei infecţii acute, după care se negativează.
Dacă AgHBs persistă mai mult de 6 luni, se consideră că infecţia s-a cronicizat1;3. Aproximativ 5-10% din adulţi şi 90% din nou-născuţi nu pot elimina virusul după infecţie şi devin purtători cronici de AgHBs. O treime din pacienţii purtători de AgHBs dezvoltă hepatita cronică care în timp poate evolua spre ciroză hepatică şi, în unele cazuri, spre carcinom hepatocelular1.
Transmiterea verticală a infecţiei, de la mamă la făt, se produce la aproximativ 20% din femeile gravide cu AgHBs pozitiv şi la aproximativ 60% din femeile care dobândesc infecţia primară în cursul sarcinii.
Deoarece rata transmiterii verticale a infecţiei cu VHB este diferită în funcţie de zona geografică şi tipul populaţiei, se presupune că predispoziţia pentru infecţia in utero ar fi influenţată de tulpina virală şi structura genetică a populaţiei. Gravidele depistate cu AgHBs pozitiv necesită investigaţii suplimentare. Dintre testele disponibile pentru VHB, încărcătura virală a devenit cel mai bun factor predictiv al infectivităţii, în special pentru gravidele aproape de termen.
Introducerea programelor naţionale de vaccinare împotriva VHB a redus prevalenţa infecţiei în populaţie4.
Recomandări pentru determinarea AgHBs
- diagnosticul de infecţie acută/cronică cu virusul hepatitei B;
- monitorizarea evoluţiei infecţiei şi a tratamentului antiviral;
- screening-ul produselor de sânge şi al donatorilor;
- screening-ul prenatal în scopul prevenirii transmiterii infecţiei la făt1;
- diagnosticul infecţiei neo-natale4.
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)3.
Specimen recoltat – sânge venos3.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator3.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare; se lucrează imediat; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C3.
Volum probă – minim 0.5 mL ser3
Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate; specimen contaminat bacterian3.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 5 zile la 2-8°C; timp îndelungat la -20°C; evitaţi decongelarea/recongelarea3.
Metodă – imunochimică cu detecţie prin electrochemiluminiscenţă (ECLIA)3.
Valori de referinţă Ag HBs (screening)
AgHBs negativ3.
Limite şi interferenţe
In aproximativ 5% din cazurile de hepatită acută B şi într-un procent foarte mic din cazurile de hepatită cronică, AgHBs rămane nedetectabil (hepatita B AgHBs negativă). In aceste cazuri, diagnosticul se stabileşte prin determinarea anti-HBc-IgM sau a ADN viral hepatită B1.
In unele cazuri se poate obţine un rezultat slab pozitiv (valoarea indicată de analizor <200); în aceste situaţii se recomandă efectuarea celorlati markeri de hepatită B sau determinarea AgHBs printr-o altă metodă3.
Interferenţe analitice
Pot produce interferenţe cu unele componente ale kit-ului şi conduce la rezultate neconcludente următoarele:
- tratamentul cu biotină în doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomandă ca recoltarea de sânge să se facă după minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina şi anti-ruteniu;
- anticorpii monoclonali proveniţi de la şoarece administraţi la unii pacienţi în scop diagnostic sau terapeutic3.
